doamne...da-ne timp!

am zgariat stancile cu unghiile si dintzii
si am baut apa sarata...
si m-am aruncat la picioarele tale
implorandu-te doamne...
da-ne timp!

am calcat desculta pe scoicile taioase
si m am aruncat in genunchi la picioarele tale
te-am implorat innecandu-ma in suspine si sughitzuri
te=am implorat doamne,
da-ne timp!

prima zi din an...
sfarsit de 1 ianuarie...
ma simt ciudat, asa cum nu m-am mai simtit de mult... am avut o seara minunata, trecerea dintre ani a fost tot ce mi am dorit si am avut langa mine cei mai dragi prieteni!
cu toate astea insa nu am cum sa nu simt un regret, sau poate nu regret... dorinta de a mai avea macar pentru o clipa ceea ce altadata insemna totul pentru mine.
exista o persoana in lumea asta care mi-a inteles cel mai bine sufletul de copil, micile alintaturi, dar si nevoile de om! om care iubeste din tot sufletul, om capabil sa dea tot intr-o secunda pentru ceea ce-i cere inima! a stiut sa ma aprecieze, sa ma iubeasca, sa ma tina in brate si sa mi arate k locul meu poate fi acolo, langa ei...
ei bine, aceasta persoana m-a facut sa plang azi, mi-a vorbit foarte frumos... dar la trecut...
mi-a oferit respect ... dar a folosit o exprimare rece, am simtit-o straina!...
recunosc k mi-e foarte dor de tot ce am trait acolo, de toti cei care mi-au fost aproape k familia mea, m-au ajutat intotdeauna... mi-au dat totul! tot fara sa ceara nimic!
mi-e dor de entuziasmul din casa aia, de armonie... de chipurile lor mereu vesele, mi-e dor...