Sincron intarziat...
11 decembrie 2013 la 22:18
Tu distrugi şi suferi. Adesea te imaginez privind la ceea ce tocmai ai distrus, cum îţi doreşti să te opreşti şi să îţi admiri capodopera.Te opreşti, într-un final, dar cu un bisturiu ca un chirurg în râuri de sânge.
Într-un mod atât de ciudat eu nu sunt pentru tine, sunt împotriva ta. Avem drept destinaţie două adevăruri. Te iubesc şi mă lupt cu tine.
Tu, la fel.
Vom fi mai puternici în iubirea şi în ura noastră.
Când sub ochii tăi prind viaţă, te urăsc. Doresc să îţi răspund, nu cu slăbiciune sau cu o poezie stupidă, ci în aceeaşi notă similară cu raţiunea ta.Vreau să lupt şi, în aceeaşi măsură, să mă abandonez necondiţionat.
Ştiai de la început că mă vei trece prin foc şi voi arde complet pentru a renaşte din propria cenusă.
Îţi ador curajul şi durerea pe care o naşti în mine. Ador lupta ce o porţi cu tine pe care doar eu o pot înţelege pe deplin.
Îţi ador sinceritatea tranşantă. Îmi poti simţi pasiunea când îţi examinez dorinţa neştearsă de pe buze ce se împrăştie ca sângele după incizie.
Îţi aud cuvintele, îţi simt vocea cum vibrează în cea mai adâncă celulă a corpului meu ca o nouă formă de penetrare şi mă simt neputincios. Privirea ta îmi împinge corpul către visare. Mă amorteşti. Mereu ţi-ai amintit cum să-ţi întinzi aripile.
Prima dată când mi-ai lipsit nici măcar nu te cunoşteam. Am gustat şi am trăit în spaţiul dintre corpurile noastre încă dinainte să te cunosc.
Neştiind la ce să mă aştept de la tine am să-ţi cer tot, chiar şi imposibilul.
