ne nastem puri si cu multa iubire de daruit... crestem si incepem sa impartim sentimente peste tot in jurul nostru, cunoastem oameni si simtim dezamagiri.
suferim, plangem, lasam capul in jos si lacrimile sa curga ... iertam...
trecem peste multe si plini de sperante o luam de la cap iar si iar...
rascolesc mereu nisipul amintirilor, privesc in urma uneori si invaluita de lumina pala a lunii, iert si-mi vad de drum... am avut deseori ochii umezi, stropi de cristal mi-au curs pe obraji, n-am uitat nimic, dar iertarea m-a facut mereu putin mai fericita. am alergat prin zapada, am dansat in ploaie, m-am dat in leagan ca un copil in miez de noapte si am ras din tot sufletul... am dat zeci de sanse, care rand pe rand s-au epuizat, am ajuns deja la stadiul in care vreau pentru mine o mica doza de perfectiune, vreau un colt de rai, aici... cu mine... vreau sa nu mai am ce sa iert, pentru ca nu mai pot sa iert, pentru ca vagoanele din trenul iertarii mele au stationat odata cu zilele... iar locomotiva nu iarta, isi vede de drum. nu mai vreau si nu mai pot sa iert.
vine o zi cand ... pur si simplu... nu mai poti ierta....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu